Nu stiu cine esti. Nu ma astept sa-mi raspunzi. Nu ma astept sa mi-te explici. Nu ma astept nici macar sa ma privesti, dar te caut. Te caut in mine, te caut in toti ochii obositi pe care-i vad zilnic. Stiu ca nu esti acolo, stiu ca nu ma lasi sa te vad. Credeam ca te pot gasi acolo unde imi doresc. Credeam ca daca-mi doresc cu atata sete sa te gasesc, o sa te induri si o sa apari. O sa iti simt mana pe umarul stang si o sa ma-ncalzesti.

De ce nu ma lasi sa-ti aleg eu buzele? De ce nu apari in palma pe care imi doresc sa o-mpreun cu a mea? De ce nu ti-am gasit parfumul pe gatul pe care l-am sarutat seara trecuta? Te-am cautat printre cearsafuri albe acum o saptamana si nici acolo nu erai...m-am hranit cu dorinta si am sperat ca o sa apari dimineata, dar cand am deschis ochii, n-am vazut decat amar. Amar si amagire, caci cu asta imi potolesc setea de tine.

As putea ramane aici, cu linistea  pe care tu nu vei sti in veci sa mi-o oferi, insa merita sacrificiul?
Am obosit de atata somn lin. Curat masochism, nu? Stiu ca doar tu imi intelegi urletul din zambet. Stiu ca auzi “vreau sa”-ul dinainte de fiecare “Te iubesc!”. Si daca il auzi, de ce nu iti intorci fata spre mine? De ce iti trimiti copiile imperfecte inaintea mea? Ce-mi pregatesti? De ce vrei sa le las lor parti din intregul meu? De ce nu vrei sa-ti fiu toata?

N-o sa-ti mai ramana nimic si atunci...atunci n-o sa te saturi si o sa cauti tu. O sa fii flamand si insetat si eu o sa-ti ard buzele, caci am secat, iar praful nu va sti decat sa-ti usture ochii.


De unde sa incep, iubitule, sa te descriu? Sa-ncep cu parul in care mi-am incurcat degetele de atatea ori? Cu fruntea pe care am sarutat-o cu teama cand dormeai? As putea sa vorbesc despre ochii tai. As putea sa le spun tuturor cum ma privesc flamand cand imi dezgolesti sanii, cum ma dezbraca inainte ca mainile tale sa ma atinga macar, dar n-ar intelege. Mi-ar spune ca sunt nebuna. Dar nebuna e gura ta, iubitule! Nebuna de pofta si de dor atunci cand ma saruti. Si e contagioasa, scumpule, caci imi innebuneste pielea si imi trimite in scaunul electric simturile. Sa le spun lor cum ti-am ranit gatul de atatea ori, doar pentru ca buzelor mele le place sa-l vindece?

Stiu! O sa le vorbesc despre pielea ta. E greu...nu m-am decis ce nume poarta culoarea ei, dar poate reusesc sa-i ametesc si o sa uite sa ma intrebe daca o sa le spun cum se trezeste sub degetele mele. O sa le spun cum unghiile mele o pedepsesc pentru pacatele tale si cum mirosul ei imi potoleste setea. Da! Pielea ta miroase a vin rosu si a pacat. Miroase a tutun si a lemn dulce si tot dulce e si limba ta cand imi alinta sfarcurile.

Daca le-as spune la final despre mainile tale? As putea sa le vorbesc despre ele zile intregi, caci mi-au fost adapost de atatea ori. Le-as spune si cum m-au intemnitat printre cearsafuri, sau cum se aventureaza curioase in parul meu, iar eplilogul o sa-l fac din degetele tale odihnindu-se pe soldul meu gol.

Si daca, dupa ce te pictez in fata lor, te vor cauta de curiozitate? Daca se vor indragosti si ei de tine si te vor imparti cu lacomie, facandu-te bucati? Atunci n-am sa mai raman cu nimic si picioarele tale n-o sa mai stie drumul inapoi spre mine. Nu! Sunt lacoma si slaba, iubitule, iar tu imi apartii.


    Prima dată nu-l văzusem. Am simțit doar o durere puternică, scurtă, când sângele începu să-mi curgă pe spate. Era cald, iar lama cuțitului era încă rece când mă străpunse a doua oară. Sângeram mai tare de data asta, iar fiorii mă cuprinseră până în vârful degetelor. Am închis ochii și o teamă profundă m-a învăluit. Aș fi vrut să văd, aș fi vrut să știu ce mi se întâmplă. Abia după a treia lovitură eram convinsă că o să mor. Știam că nu pot scăpa, dar încercam să lupt. Mi-am dus mâna la spate și sângele cald mi se scurgea pe degete. Teama mă cuprinsese și mai puternic, iar când lama ascuțită m-a eliberat pentru câteva secunde, m-am întors cu fața spre ucigașul meu. Voiam să îl privesc în ochi, voiam să știu cine mi-a decis soarta. Încă aveam ochii închiși, iar teama nu mă lăsa să-l privesc. Dacă îl cunoșteam? Dacă i-am zâmbit vreodată și acum avea să mă vadă așa, fără putere, cerșind îndurare și milă și atunci avea să mă privească cu dispreț? Am încercat să-mi deschid ochii și am simțit lama înfiptă cu putere în abdomen. Atunci am simțit și primele lacrimi de durere. Atunci disperarea m-a cuprins complet și puteam să aud ceasul bătându-mi ultimele clipe. Tic-tac! Tic-tac! Tic... Și am mai simțit ceva...dorință. Dorința nebună să știu cine-mi simte pulsul, pentru că mâna lui mă susținea, vrând parcă să-mi respir ultimele guri de aer cu demnitate în fața lui. Știam că savura momentul, că avea să se bucure de reușită. Dacă n-aș fi fost atât de lașă, i-aș fi strigat un “Bravo!” cu ultima suflare. Acum că mă gândesc mai bine, ce aș mai fi avut de pierdut? Am deschis ochii larg, iar atunci, m-a străpuns privirea lui. Nu o cunoșteam, dar o recunoscusem imediat, o văzusem de mii de ori în timp ce dormeam. Odată cu ea m-a străpuns și ultima lovitură de cuțit, calculată, precisă, direct în inimă. Atunci, cu ultima bătaie de inimă, am știu ce se întâmplă! M-am îndrăgostit... și am murit!

Șah sau poker? Ești tu foarte bun sau sunt eu previzibilă?

Cred că știu. Am început să jucăm șah, dar ne-am oprit când ne-am pierdut toți pionii. M-ai lăsat doar cu regina și-un nebun. Cum să îmi apăr eu regele cu ei?

Am făcut o mișcare greșită și așteptam să-mi furi regina. Ai privit tabla, mi-ai zâmbit și m-ai întrebat dacă la fel de prost joc și poker.

Nu aveam să cedez. Am râs...nervos, ușor, temător. Te-am întrebat care-i miza.  Ai râs din nou și mi-ai spus că dacă o să câștigi, mă vei dezbrăca de toate cuvintele  pe care mi le pregătesc exact ca un elev cuminte.

Am pierdut pe rând. Tu m-ai dezbrăcat de “nu pot”, eu ți-am dat jos “a fi”. Ai vrut să-mi iei “dar dacă”, eu ți l-am dat pe “nu știu”. Am reușit să-ți mai iau vreo trei substantive. N-ai vrut să mi le dai pe cele care-mi plăceau, dar tu m-ai lăsat complet fără verbe. Nu-mi place jocul, mă vei cunoaște prea mult. Niciodată nu m-am dezgolit așa de mult la prima întâlnire. Cum am să merg pe stradă fără masca?

Mi-am acoperit goliciunea și m-am grăbit acasă. Străzile erau goale, așa că nu mă văzuse nimeni fără cuvintele care altă dată se aranjau lejer peste sâni. M-ai lăsat să păstrez pantofii...zgomotul tocurilor mă liniștește.

Am încercat să dorm, apoi mi-am amintit că ai câștigat și “a închide”. Ochii mi-au rămas deschiși, la fel și tot ce am încercat să păstrez în mine. Au zburat toate. Ai furat cuvântul cheie. M-ai lăsat fără definiție.

Te-am căutat a doua zi, dar nu erai acasă. N-ai mai vrut să continuăm, nu m-ai lăsat să-mi câștig cuvintele înapoi. Ți-am lăsat un bilet pe ușă, dar cred că l-a luat vântul...”Dezbracă-mă!”

Mi-am trait viata in greseli si le-am regretat pe toate. O sa-mi invata vreodata lectia? Am alungat atatia oameni pentru ca m-am considerat nedemna sa ii pastrez. Cum poti sa traiesti cu tine cand ranesti pe cineva? Te-as alunga, as face-o pentru ca eu iti fac rau, dar imi e teama ca de data asa as rama fara mine.

Nu sunt visul tau. Cum as putea sa fiu, cand nici macar pe mine nu ma pot multumi? As vrea sa las orgoliul la o parte si sa iti spun sa pleci, pentru ca e mai bine sa tai raul de la radacina. N-as suporta sa te intinez cu rautatea mea. Fericirea ta nu e cu mine, nu poate sa fie! De ce nu vezi asta? De ce nu ma calci in picioare si nu-mi spui pe nume? Spune-mi ca nu te merit! Spune-mi ca pleci! Te-as alunga eu, dar imi e teama ca o sa pleci cu tot cu sufletul meu. De fapt, ce-mi pasa? Ia-l si pleca! Poate o sa-i gasesti tu un rost mai bun...

Cum sa te fac sa intelegi asta? Cum sa te fac sa intelegi ca sunt nedemna de tine? Nu vezi cat rau iti fac? Faptul ca tu ai considerat intr-un moment de nebunie ca vrei sa ma repari e cea mai mare implinire a existentei mele, dar nu pot sa te las sa te ranesti singur facand asta.

Regret, iubitule, regret! Regret ca te-am ranit, regret ca ti-am facut fruntea sa se incrunte de atatea ori! Dar nu regret ca te-am gasit, chiar daca nu pot sa fiu pentru tine echilibrul pe care tu il reprezinti pentru dezastrul din mine. Spui ca te-am invatat sa iubesti, asa ca e datoria mea sa te invat sa ma uiti. Sa te invat sa intelegi ca locul meu nu e langa tine. Nu pot sa iti aduc fericirea, pentru ca nu pot sa mi-o aduc nici macar mie. Ma urasc pentru tot ce iti fac, ma urasc pentru ca nu te fac fericit. Pleaca, pentru ca nu stiu cum sa iti fiu pefecta! Nu stiu cum sa nu te ranesc!

O sa caut pielea ta in fiecare loc pe care il ating, o sa plang pentru fiecare moment in care nu iti trec mana prin par. Iti iubesc fiecare greseala, fiecare nebunie, fiecare gest. Iubesc mirosul tau, iti iubesc pofta cu care ma saruti si linistea in care te invalui cand dormi, dar nu iubesc momentele in care ma ierti. Urasc sa trebuiasca sa ma ierti! Urasc sa-ti gresesc, dar o fac atat de rau... Cum poti sa ma iubesti? Cum poti sa ma accepti, daca nici macar eu n-o fac? De ce nu vrei sa fii fericit? De ce ma accepti? Esti destept, de ce nu pleci?






- Nu știu de unde am plecat și nici măcar unde vreau să ajung, dar am să merg. Am să merg până mă vor lăsa picioarele. Am găsit o scurtătură prin sufletul pădurii și o voi urma.
- Ai grijă, n-aș vrea sa te pierzi.
- Să mă rătacesc? Eu?
- Nu...să te pierzi. Pe tine.
- De asta te temeai? M-am pierdut de mult. De când te-am găsit pe tine.
- Și acum? Acum unde ești?
- Nu știu, tu să mă cauți...
- Te voi ascunde de tine. N-aș vrea să iți faci rău.
- N-aș mai avea cum. Ai rănit tu totul.
- A rămas un loc liber pe umărul tau.
- Nu. Acolo mă sărută el...
- El?
- El...
- Cine e?
- Altul.
- Cum e? Mă vezi pe mine in el?
- Dacă tu ai fi toamnă, el ar fi, cu siguranță, primăvara.
- Nu înțeleg. M-ai lăsat in trecut?
- Erai prea obosit să alergi cu mine până-n viitor.
- Așteaptă, am să mă târăsc până acolo dacă e nevoie.
- E tărziu, trebuie să plec.
- Rămâi!
- Nu pot...
- Dar, iubito, nu vezi că toate frunzele au ruginit?







Cine ești? Ce ești? De ce ți-ai ridicat vreodata privirea asupra mea? Sau poate doar mi s-a parut. Ai vrut să privești spre zare, iar eu ți-am fost obstacol. Prea târziu, căci te-am văzut fără să vreau și, ca pe-o carte de pe raftul gri, am vrut să te citesc. Am încercat, dar aveai pagini rupte. Le furase altcineva, îmi părea rău. Erau chiar si notițe pe marginile paginilor rămase, dar n-am vrut să le citesc.

Mi-am dorit să te ințeleg, așa că m-am decis să incep de la copertă. Atragi atenția, și te bucuri de asta. Iți plac privirile atunci când sunt indreptate spre tine. Incep să cred că ar trebui să fii mai selectiv. Nu-i lăsa pe toti sa te privească, nu va mai rămane nimic din coperta impozantă.

Incerc să te citesc, dar paginile lipsă imi ingreunează munca. Cred că te-am ințeles, insă ma inșel. Mă intrigi. Ești precum romanele erotice pe care tinerele le citesc noaptea, pe ascuns și despre care nu vorbesc niciodată, de teamă să nu fie privite acuzator. Eu insă te-aș citi in miezul zilei, in plină aglomerație. Te-aș citi oriunde, numai să te ințeleg.

Imi plac misterele, dar pe-al tău abia am inceput să il descopăr. Defapt, nici de asta nu sunt sigură. Poate că-ți plac jocurile, poate ca-ți place să intrigi, sau doar să primești atenție. Am să-ți dau de veste când am să descopăr asta. Păna atunci, lectura e placuta...poate prea plăcută pentru o carte căreia-i lipsesc pagini.

Ești o enigmă... pentru mine, pentru alții, poate chiar și pentru tine insuți. Intrebarea insă nu este "Pentru cine?" ci "A cui?".






































Victor îmi explicase culorile prin mirosuri, forme, texturi sau temperatură. Învăţam acum să asociez culorile cu ce simţisem înainte. Iarba era moale, avea un miros proaspăt, aşa era verdele. Albastrul era fluid şi uşor ca apa, iar albul era pufos şi fin, era precum dantela sau vata de zahăr. Roşul era catifelat, dar firbinte precum focul. Galbenul era precum mirosul de vanilie şi cald ca o zi de vară. Rozul îmi amintea de petalele de trandafiri şi îmi oferea aceeaşi senzaţie ca şi mătasea. Maroul era dur, dar mirosea ca focul şi îmi amintea de zgomotul chitarii. Violetul îmi plăcuse însă cel mai mult. Era rece, dar îmi transmitea căldură, era precum muzica unei viori, era placut şi îmi amintea de mirosul florilor de liliac.

 Se stinge crud lăsând în urmă indiferența lui. Durerea neomenească îi sfâșie carnea, iar plânsul înăbușit de suspine o sugrumă. Mâna-i vlăguită încearcă în zadar să-l cheme, în față ei se află neantul. Pe buzele-i de piersică se simte amărăciunea și urma ultimului "-Rămâi." , iar părul ei negru seamănă acum cu penele unui corb bătrân, prăfuit, mort.